Traian Ungureanu
Consumul istovitor pe care îl presupune apocalipsa de fiecare zi a politicii şi presei româneşti e total. El mistuie orice punct de referinţă, orice putinţă de orientare şi alegere, orice scară de valori şi, de fapt, orice formă de auto-critică a societăţii. Lumea românească bălăcăreşte absolut şi reuşeşte, astfel, să se anuleze şi să se premieze, în acelaşi timp. Sentimentul indus de mediile de informare şi de politicieni spune că, pînă la urmă, sîntem toţi la fel de hoţi, proşti şi ticăloşi. După care aceaşi voce conchide că asta e bine. Sîntem aşa cum sîntem dar sîntem români, la fel, solidari, uniţi şi în familie.
De cîteva luni bune, România e parte – preponderent involuntară – a crizei financiare şi economice globale. Această împrejurare nefericită a tîrît statul român în actualitate, transfomîndu-l în componentă a marii probleme est-europene, la rîndul ei parte a mega-problemei „pieţelor emergente”. O suită de evenimente dure au omogenmizat rapid spaţiile naţionale, eliminînd tocmai anonimatul tihnit al zonelor „ de mîna a doua”. Toate fostele ţări „lipsite de importanţă” au devenit, manifest, foarte importante. Asta înseamnă, printre altele, că state ca România au fost somate de cursul neaşteptat al istoriei să se poziţioneze cognitiv, să pledeze şi să comenteze, să treacă prin propria conştiinţă datele crizei. Cum răspunde sistemul politic?
Adîncindu-se şi mai convins în trivialitatea zgomoasă care trece, pe ecranul media românesc, drept dezbatere. În timp, ce la Londra, summit-ul G20 lua decizii care fixează un nou cadru istoric pentru est, la Bucureşti continua parada măruntă şi îndărjită a mizeriei polemice. Confuzia între problematic şi adversarial e uriaşă. De fapt, automatismul uneltirii şi defăimării înlocuieşte, în întregime, orice tentativă de problematizare autentică.
Ideea sistemului blestemat, sau mai degrabă resentimentul anti-politic, porneşte de la o neînţelegere profundă şi se zbate cu toate puterile considerabile ale negaţiei să promoveze o aberaţie: viaţa colectivă iraţională, fie că e vorba de escapism, autoritarism sau fantezii periculoase de genul frăţiei generale a umanităţii, naturismului şi ale altor soluţii de viaţă care se încheie, de regulă, în sînge sau în anarhie. Politicienii pot exaspera, într-adevăr , ba chiar dovedesc un talent aparte în ţări ca România, unde condiţiile miminme de aşezare ale unei societăţi nu au fost rezolvate ci înlocuite de o farsă istorică. Însă politica nu are nici o vină. Politica rămîne singura formulă de viaţă colectivă organizată şi singurul mod – mereu defectuos şi mereu perfectibil – de a evita eşecul colectivităţilor. Cazul României e cu atît mai interesant.
În România, politia, mai precis rostul organizării sociale şi al instituţiilor publice, e discreditat sistematic de politicienii înşişi, de justiţie şi de mass media. În felul lor, fiecare atacă frontal temeiurile şi credibiliatea sistemului politic democratic, îl calomniază şi reduc, zilnic, la dimensiunile şi culoarea unui deşeu naţional toxic. Situaţia României nu e curioasă. E doar loigcă dar îşi ia cursivitatea dintr-o enormă pretenţie de autenticitate sprijinită pe un fals grosolan. Revoluţia anti-autoritară şi pasul spre modernizare democratică nu au avut loc, deşi au fost proclamate. Omologate în lipsă, aceste absenţe produc efecte. Ele au umplut scena politică de parlamentari şi demnitari incompetenţi sau, pur şi simplu, neinteresaţi de orice s-ar putea numi bine comun. În absenţa legii efective şi eficiente, ele au creat o structură de putere necontrolabilă. În lipsa cenzurilor şi a limitelor impuse de norme legale comune, puterea discreţionară a creat, în pauzele de bufonerie democratică, totul: Parlamentul, Justiţia şi aşa numita presă independentă.